Există poveşti despre dezvoltare personală, tradiţii şi staruri obositoare de care majoritatea oamenilor sunt atraşi sau de care au fost puternic legaţi cândva. Nu se spune niciodată nimic despre apropierea frumoasă dintre două persoane: despre cum cresc una în umbra celeilalte. Nimeni nu pomeneşte despre schimbul de caracter venit sub formă de cadou- modul în care o persoană îşi însuşeşte şi găseşte înauntrul său expresii, râsete, gesturi, atitudinea persoanei dragi.
I-am văzut în metrou într-o zi. Râdeau. Îhm! Liberi, prietenoşi şi deschişi. Doi buni prieteni. Auzeam comentarii scurte, dar nu le înţelegeam întru-totul. Apoi urmau râsete la auzul cărora inima, având nevoie de asta, pompa mai mult sânge. Creierul meu le citeşte limbajul trupului şi stochează pentru a-mi aminti de ei mai târziu. Momentan nu vreau decât să privesc.
Haha-urile lor împreună cu toate gesturile mă fac să zâmbesc pe dinăuntru. Când râde, el , se apleacă puţin, adeseori îndoindu-şi un picior mai mult decât celălalt. Dar e vigilent, în tot timpul acesta e la curent cele petrecute în jur. Observ cum mai aruncă un ochi, din când în când, pentru a se asigura ca totul e în regulă.
Ea, pe de altă parte, îşi lasă capul pe spate când râde, ducându-se câţiva paşi în direcţia respectivă. Are grijă să comunice cu el, şi nu prin cuvinte, ci atingeri. Îşi ating cotul, mâna, umărul, se îmbrăţişează sau se pupă rapid, scurt. Like a habbit, like they’re gonna do it daily, for the rest of their lifes.
Se deschid uşile. Ei vorbesc şi râd degajat. Înainte să auzi “Atenţie, se închid uşile”, el îi înfaşca mâna şi ies pe uşă cât ai zice…omidă. Dincolo de geam îi văd cum râd, iar.
Am prins ceva din zbor, totuşi, înainte ca ea să se ridice pe vârfuri pentru a-l pupa pe nas:
